Dintr-o iubire imposibila, despartita de continente, religii si principii, s-au nascut doua romane de dragoste din categoria celor de exceptie: Maitreyi si Dragostea nu moare. Sunt doua marturii extraordinare ale aceleiasi povesti, zidite cu caramizile unei iubiri pasionale dintre Mircea Eliade si bengaleza Maitreyi.
Poate va mai amintiti cum tinarul Allan se desparte de Maitreyi cu sentimentul culpei , usor de descifrat in cuvintele asezate ca motto pentru roman: „iti mai amintesti de mine Maitreyi? Si daca da ai putut sa ma ierti?”. Ei , dupa 42 de ani i se da un raspuns celebru printr-o replica ce poarta semnatura Maitreyi Devi, intitulata „Dragostea nu moare”.
Cred ca pe la inceputul anului acesta am recitit dupa , ehe , multi ani , ,,Maitreyi ''. Auzisem ca s-a facut si un film , am pornit in cautarea lui si ... surpriza , am gasit ceva , ceva ; filmul se numeste ,, Bengali Night '' si il puteti vedea pe youtube aici , iar romanul scris de Mircea Eliade care se numeste ,, Maitreyi '' , il puteti gasi aici .
,,Dragostea nu moare '' o veti putea citi direct de pe blogul ,, Maitreyi '' ... va invit sa re/parcurgeti odata cu mine paginile acestui roman si sa aflam impreuna tulburatoarele ei marturisiri, sa asistam la intalnirea lor dupa aproape jumatate de secol , o intalnire impresionanta descrisa in finalul acestui roman ... Dar pana la final , sa incepem asadar cu prima parte. Rabdare si lectura cat mai placuta :)
Prima parte
Continuarea romanului o veti gasi aici Prima parte
,, ÎNTÂI SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NAŞTERE. Voi, dragii mei prieteni Goutami şi Parbati, voi aţi fost cei care aţi insistat să mi-o sărbătoresc, dar nici n-aţi bănuit că-n seara asta, pe când răsunau muzica şi recitările şi râsetele, eu am fost tot timpul cu gândul departe. Vârtejul timpului, răscolitor, m-a răvăşit şi m-a purtat cu sine, nu înainte, spre viitor, ci înapoi, adânc în trecut.
E miezul nopţii, poate fi şi două noaptea. Sunt singură, pe verandă. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumătate din Ursa Mare, ca un etern semn de întrebare priveşte în jos, către mine - întrebări peste întrebări. Dar de ce revine această întrebare în mine, peste atât amar de vreme? Obişnuiam să mă întreb uneori de ce mi-a fost dat să trăiesc o asemenea întâmplare fără urmări. Acum văd că ea n-a avut nici început, nici sfârşit. Stelele sunt strălucitoare, ele au fost martore ale suferinţelor unor oameni fără de număr, întocmai cum astăzi mă urmăresc pe mine. Stelele îmi cheamă întreaga fiinţă. Mă simt de parcă n-aş fi aici, dar mai sunt încă aici. Aş putea să plec vreodată în altă parte? Aceasta e lumea mea. În patul lui, soţul meu doarme liniştit. Câtă încredere are în mine. El nici nu mă cunoaşte prea bine; deşi mă iubeşte atât. Sunt întru totul a lui, dar poate că el a simţit că pentru mine mai există ceva. Totuşi, nu are regrete, cum nu am nici eu. Viaţa mea e împlinită.
Tot ce-aş fi putut dărui lumii, simt că am dăruit. Ştiu că am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adoraţiei ce arde ca flacăra nestinsă. Mi-am găsit rostul şi împlinirea dăruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun în mine şi atunci, de ce, începând de ieri, viaţa mea s-a schimbat într-atât?
Ce tulburătoare nemulţumire răscoleşte nisipul fierbinte al Saharei şi ameninţă să-mi acopere lumea mea roditoare, frumoasă şi vie! Ştiu că sub acest acoperământ totul s-a păstrat cum a fost. Imaginea mea e neclintită în adâncurile minţii bărbatului meu adormit, aşa cum a fost totdeauna, iar micuţul meu nepot, care doarme acum cuibărit lângă părinţii lui, va coborî în goană scara mâine dimineaţă şi va veni să mă îmbrăţişeze ca în fiecare zi. Lumea mea este încă aceeaşi - duioasă, plină de viaţă şi verde. Acum mă tem pentru că simt dogoarea lavei topite ce-ameninţă s-o cotropească. Nu, nu e lavă. E poate aur topit. Şi ştiu că nu vreau să mă feresc de arşiţa lui, pentru că îmi aduce bucurie. Îmi amintesc poemul acela: "Când totul se transformă în cenuşă, ceva mai rămâne întreg". E tocmai acest ceva, reminiscenţa, ceea ce nu a ars. Ce agonie, aceste ultime două zile! Trăiesc dorul misterios pe care Kalidasa îl descrie în "Sakuntala": "Văzând o imagine dulce, auzind un sunet armonios, chiar şi oamenii fericiţi îşi pierd liniştea, poate că-şi amintesc o iubire uitată dintr-o altă viaţă".
Nu, la mine nu e vorba de o altă viaţă şi nici nu e în trecut, s-a petrecut ieri, acum numai patruzeci şi doi de ani. Am păşit cu patruzeci şi doi de ani îndărăt. Pentru noi, fiinţele omeneşti, e o perioadă lungă, dar cât de puţin înseamnă în eternitate! Timpul nu îşi aruncă nicăieri ancora. Nu are faţă, ori spate, ori laturi. Timpul nu are nici răsărit, nici apus. Numai pentru a mă exprima pe mine, infinitul devine finit. Brusc, astăzi, pentru mine s-au şters limitele a patruzeci şi doi de ani. Şi m-am trezit în eternitate. Nu mai am trecut sau viitor. Sunt c-un picior în 1972, iar cu celălalt, în 1930.
S-a întâmplat în dimineaţa zilei de întâi septembrie 1972. Cu o zi înainte, un vechi prieten, Gopal, mi-a telefonat după mulţi ani:
M-a întrebat:
– Da, un pic, am ezitat eu. De ce mă întrebi?
– Unul din prietenii lui a venit aici. Euclid a fost studentul tatălui tău. Cum el nu mai este, ar vrea să te vadă pe tine, a răspuns Gopal, neatent.
M-a străfulgerat o scânteie de bucurie. La celălalt capăt al firului, Gopal devenise nerăbdător.
- De ce taci? N-aş putea veni cu el la tine acum?
- Nu, nu! M-am oprit o clipă, căutându-mi cuvintele. Am să merg eu la el, mâine. Dă-mi adresa.
Ploua de dimineaţă. Am avut norocul să găsesc un taxi şi să ajung la vreme. "De ce mă duc acolo? mă întrebam în gând. De ce-oi fi atât de nerăbdătoare să aflu veşti despre un om care nici măcar nu mi-a răspuns la scrisori? Simplă curiozitate, mă linişteam singură. Nu e nimic rău în asta. Vreau să ştiu ce mai face o persoană pe care am cunoscut-o cândva“. Ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că m-am cam gătit, cum ar fi făcut orice femeie. Mi-am îmbrăcat un sari foarte frumos. Pe când stăteam în faţa oglinzii, m-am întristat văzând cum arăt. Timpul distruge tot ce avem preţios, el nimiceşte orice, sfărâmă şi sleieşte. Oare aşa e? Oare timpul nu face decât să îmbătrânească lumea? Oare nu ne şi întinereşte, totodată? Da, trupul îmi este bătrân, dar mintea? Sufletul lacom să afle veşti despre Mircea Euclid este tânăr acum. Şi el este creaţia timpului. Cândva, în tinereţe, am scris un poem:
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte
Faţa lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată,
Cine i-a dat veşmânt şi podoabă?
Cum s-a născut spectacolul lui trecător?
În curgerea pe nesimţite a timpului
În mişcarea lui fără formă
Cine-nfloreşte florile?
În fiece clipă noi forme apar
Din oceanul pustietăţii
Şi cad pe ţărmul neţărmurit.
Valurile îmblânzesc o iluzie a morţii.
